synth-pop-ularismul chinuit ar trebui sa se inece in propriul sange si sa moara in chinuri groaznice

lumea merge la concertul IAMX... ce? cine? astia din ce grota au mai iesit?

noroc de wikipedia. si youtub-ul cu material ilegal. IAMX sau I AM X... (macar baiatul recunoaste ca e un nimic, dar unii sunt dobitoci si-l contrazic) este proiectul marelui Chris Corner. cine? da ce-a mai facut baiatul asta? sar repede, click pe numele lui tot pe wiki... sa vad. ce sa vad? nimic! doar ca I AM X e proiectul lui solo, si a mai cantat sau scris din cand in cand pentru Sneaker Pimps care sunt tot un fel de nimic trip-hop.

ok. hai sa vorbim despre ce aud eu cand ascult IAMX... o voce masculina relativ interesanta, doar nu-mi plac deloc barbatii fara coaie, fie ei si gay, n-am nimic impotriva. versuri slabe si penibile adesea... defapt am citit un review care spunea "versuri decadente şi simboliste"... mda, eu cred ca este... un cacat. banuiesc ca domnul care a scris cuvintele astea nu prea intelege cu ce se mananca simbolistica... dar concluzioneaza pompos "Kingdom of Welcome Addiction este o ceremonie romantică şi decadentă în cheie postmodernă. Mesager al paradisurilor artificiale şi confesor al simţurilor otrăvite, Chris Corner a creat deopotrivă un pandemoniu glacial şi cathartic, populat cu suplicii intense, masochism autocompătimitor şi flagelări voioase"...

se mai intreaba lumea de unde atati emoizi care se ascund de lumina. ok. copii... imbecilitatea fetisista si efeminata nu inseamna postmodernism. postmodernism a insemnat, pe de o parte anii 60", odata cu cresterea fenomenului rock si hippie, a insemnat Beatles.

postmodernismul din ziua de azi este cel clasic, Brian Eno, Philip Glass, Steve Reich... a fost Frank Zappa.
postmodernism in ziua de astazi inseamna compozitii care se rup de trecutul cult muzical prin umor, ignoranta sau doar il cern pana la esenta. jazz-ul negru a fost postmodern, rock&roll si doar rock-ul... muzica ambientala si compozitiile minimaliste sunt postmoderne.

ma intrece cum cineva poate sa interpreteze o piesa simplista, nu minimalista, cu un synth foarte cheezy si niciodata inovator ca fiind "un carusel sonor şi feeric în care amintirile de odinioară se preling melancolic pe suprafaţa unei memorii ce se frânge uşor sub acţiunea unei ameninţări fatale" (si cu ritm pe care l-am mai auzit undeva)... hai, pleaca de-aici... nu mai glumi.

glume de astea bune imi fac pofta de depeche. pentru ca toate porcariile astea synth-pop, glam pop cu influente goth sunt tentative penibile de-a reinvia ce erau ei acum mult timp. si nici macar the cure nu-mi place.

review-ul "Kingdon of Welcome Addiction" (welcome a-dick... what?) pe site-ul Ginger Group. (da-tii foc!)
nu e nimic mai enervant decat un critic care-si varsa talentul. doar cei care nu pot sa scrie ar trebui sa critice! asa era regula.